„Siciliana se așeză pe pat cu o grație amintind de fireasca nepăsare a animalelor, de abandonul plantei la soare sau de plăcuta unduire de vals cu care ramurile se dăruiesc vântului. Descheindu-și nasturii rochiei, ea începu să cânte, nu cu vocea destinată aplauzelor teatrului La Fenice, ci cu o voce tulburată de dorință. Cântecul ei fu ca o briză aducând inimii mângâierea iubirii.“